Urari de bine, pe teren

In fata FMI, pe Splai. Eu(b1), Antena, Digi, parca si realitatea. Stateam de vorba cu operatorul meu aproape de caemra si microfonul celor de la Antena 3. Se apropie o pensionara(genul de murea in tinerete dupa Iliescu si acum spera Voiculescu sa-l voteze). Ma atinge pe mana sa-mi atraga atentia.
-Da va rog?
Zambitoare toata, radianta chiar, pensionara incepe sa-mi turuie.
-Sa le transmiteti colegilor dumneavoastra de la Antena 3 multa sanatate, bucurie, impliniri(fara numar, fara numar) si sa continuie sa zica adevarul...
Nefiind chiar in plin chef de dedicatii, i-am taiat-o destul de scurt.
-Mergeti la domnisoara cu geaca de piele maro. Ea e de la antena. Eu sunt de la B1.
De unde era baba zambitoare toata, ba chiar m-ar fi ciupit gingas de obrajori...S-a schimbat toata la fata! S-a inasprit, s-a acrit, s-a....intelegeti voi.
Ca sa nu apuce s-o deranjeze pe biata mama cu blesteme si injuraturi, mi-am facut de buna voie mea culpa.
-Stiu doamna, suntem niste nenorociti, jegosi, mincinosi, basisti...ce sa mai, niste pramatii!
M-ar fi aprobat ea, dar nu se cade. Scoala invatata la Gheorghe Gheorghiu Dej nu-i permitea...
-Ei maica, nu voi...voi reporterii...da il aveti acolo pe Turcescu...ala numa kkt mananca!!
-Da doamna, stiu! El si Gadea!
-Aaaaaaa! Nu!! Gadea nu! El zice adevarul!
-Serios? Pe bune doamna? Zic totusi sa mergeti la colega s-o felicitati ca-i pacat sa ne amaram reciproc....

Privirea Sfantului

Intr-o grota, departe in munti, traia un pustnic. Batran ca vremea, si credincios mai ceva decat serafimii. Traia intr-o grota in mijlocul muntilor, pazit de ursi, de lupi de natura salbatica. De zeci de ani nu-l mai stia nimeni. Doar Dumnezeu. Se ruga pustnicul zi si noapte. Tipicul lui nu-l stia nimeni. Doar Dumnezeu. Se ruga, se ruga mult. Din ce era mai aproape de Dumnezeu, din aia se ruga mai mult si tot mai pacatos se vedea...Plangea. De atatia ani plansese rauri si mari. Si tot nu se oprea. Frumusetea lui crestina depasea pana si miracolul icoanelor din manastiri. Nu-l stia nimeni si era multumit. Se lepadase de cele lumesti si doar salbaticiunile muntilor, tocmite de Dumnezeu sa-l pazeasca il mai vedeau. Iesea rar. Doar cand foamea trupului o depasea pe cea a sufletului. Rareori se intampla asta. Atunci iesea in padure si cauta fructele codrului. Lua cateva, multumea Domnului pentru masa lui imbelsugata si urca la loc in pestera. Nu-si permitea ragaz prea lung din rugaciuni. Drept haine avea numai o rasa veche calugareasca. Neagra. De veche ce era abia se mai tinea aninata de trupul batranului pustnic, dar nici sa-i pese lui. De vazut, doar Dumnezeu din Ceruri il vedea. Iar in fata Lui, nu-i trebuiau haine curate, gatite. Doar suflet curat, gatit de Rai.





Se ruga mult. Mult se ruga pustnicul. Pentru iertarea pacatelor, pentru iertarea greselilor, pentru neamului lui. De multe ori se intrista Dumnezeu pe biet popor român. Ca multe stricaciuni facea. Si-atunci parca i-ar fi dat o palma parinteasca dupa ceafa. Dar nu putea. Razbatea pana la el ruga pustnicului cel batran. Ruga pentru popor. Din temnita trupului de carne iesise batranul de mult. Urca prin rugaciuni la Ceruri, dar nu staruia mult acolo. Ii era rusine de sfinti, de Dumnezeu. Cobora sfios pe scarire Raiului pana ajungea iar in trup.

Mai draga ca rugaciunea nu-i era nimic. Poate doar pictura la care se chinuia de 70 de ani, de cand se nevoia singur in pustiu. In grota lui, din timp in timp, dupa zile si nopti intregi de rugaciunea, cadea in somn.Ca dormea o clipa, o luna, o ora, un an ori un secol nu stia. Mort cadea si era mai treaz ca toti. Visa in momentele acelea chipuri de sfinti. Sfintii neamului lui. Se trezea si-i picta. Stransese sute de chipuri minunate pe peretii pesterei sale. Ce camera mai frumoasasa vrei, ce lume mai curata, ce Rai sa ceri cand de jur imprejur stau sfintii neamului tau? Crestea inima de bucurie in batranul pustnic de fiecare data cand reusea sa mai termine chipul unui sfant. Erau sfinti nestiuti, nedescoperiti, nepomeniti. De la sfintii martiri ai zorilor crestinismului, la cei cazuti in Ardeal, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Banat ori aievea plecati cu crucea-n frunte. Pe toti ii visa si-i picta batranul pustnic.









Era batran, batran ca timpul. Si barba-i era alba, si parul lung tot alb si de sub stuf sprancene albe tasnea albastrul cerului din ochi. Cu gura dreapta, barba lunga si trupul drept ca de stejar. Se ruga, se ruga neincetat. Pe nesimtite cazu iar in somn. Visa un sfant roman de frunte. Se inchina lui, se ruga lui. Se trezi iesind din pestera si mergand prin padure sa caute ierburi parfumate, sa faca culori, sa-l picteze pe sfantul cel mare de-l visase. Mergea si se ruga. Aproape ca plutea in calea lui si nici o buruiana nu-l supara. Doar ca nu gasea nimic din ce-i trebuia. Se necajea batranul. A cautat zi de vara panan seara si abia, abia gasi cateva radacini, cat sa picteze chipul sfantului. Parea ca cineva ii ascunsese radacinile lui colorate, pe care pana atunci le gasea atat de usor. Se intorcea spre pestera lui cea plina de sfinti. Se ruga Domnului sa-i dea putere sa picteze dupa bunul placul Lui. Aproape de intrarea in pestera incepu sa auda voci. Erau glasuri de romani. Dar ceva special razbatea din vocile acelea. Se sperie. Cine sa ajunga acolo la el? Cine sa treaca de ursi, de lupi, de munte si padure? Sa fie diavoli? Sa fie oameni? Se inchina si intra hotarat spunandu-si rugaciunea. Erau trei barbati. Imbracati frumos, cu camasi de in albe, cu panataloni de in alb. Cu barbi albe, cu ochi mari, vii. Vorbeau intre ei si....pictau. I se pareau cunoscuti...Se ruga si mai tare sa scape de naluciri. Dar nu se intampla nimic. Se apropie de ei. Dadu sa-i intrebe ce doresc de la el. N-apuca. Se uita la pictura oamenilor si se cutremura. El era cel pictat la un loc cu sfintii. Oamenii s-au oprit. S-au intors catre el si i-au grait. Destul te-ai rugat, destul te-ai nevoit. Hai sfinte sus la Domnul acolo unde ti-e locul!

O poveste de iubire

Si....te iubesc. Cu buzele, cu ochii, cu mintea, cu gandul cu sufletul. Si...te iubesc, cu fiinta, cu inima, cu viata. Da. Cu viata. Mi-as pune sufletul zalog pentru iubire si inima as vinde-o pe-un sarut...O poveste de iubire. Cum vedeam de mult in astre...Si mai e ceva...citisem in carti si-n oameni ca ai fluturi in stomac cand te indragostesti, la inceput...inseamna ca sunt bolnav, ma indragostesc zi de zi? Dar stii de cine? Doar de tine!

Si...te iubesc...imi esti noapte si zi, soare si luna. Nu te-a smuls nimeni din stele. Ti-au smuls tie zambete si-au facut stelele. In cate feluri ti-as spune ca te iubesc...in cate si mai cate...Ma incarc cu tine zi de zi, cu parfumul tau, cu tine. Si stii ceva? Te iubesc!!!

Apusul unui semizeu

Scapase de fiecare data de procese, de perchezitii, de orice brat al legii care se intinsese nevolnic catre el. Era puternic si chiar si cand pentru un scurt moment, prea scurt pentru a fi tinut minte, parea ca este cazut, lovit de dusmani, se ridicase mai puternic. Oamenii il stiau de frica, il stiau de semizeu. Un semizeu cu privire mereu sticloasa, mereu indreptata inainte, putin in sus. Nu zambea decat atunci cand in conturile secrete ii mai intrau cateva milioane de euro. Era acel gen de om despre care romanii spun ca intoarce banii cu lopata. Mai precis, i se rupsese si coada lopetii la cati bani invartise. Statea intr-o casa uriasa, un adevarat hangar utilat cu opere de arta. Nu era decorat, era utilat cu scumpeturi, cu lucraturi fine. Brocarturile si cristalele casei ar fi facut invidios orice monarh. Iar El, care nu fusese decat prim ministrul unei tari de mana a 2-a din europa era mai presus decat orice monarh. Chiar si mafiotii il stiau de frica si cotizau la el pentru liniste. Cine refuza, disparea intr-un fel sau altul. Cat era Semizeul de puternic, in spatele lui statea o femeie chiar mai puternica. O femeie fara umbra. Marea Doamna era mai avida de bani chiar decat sotul ei. Iubea tot ce era scump si niciodata nu se satura de strans averi. Colosal era un biet diminutiv cand venea vorba de averea familiei. Putere,putere, putere! Vanatoarea, bauturile fine si banii erau cele trei mari pasiuni ale Semizeului. Nimic nu parea sa-i poata tulbura tihna tihnei lui. Doar ca, intr-o zi, oamenii au  renuntat sa se inchine la statuile lui din temple si sa-i mai aduca ofrande...Abia dupa cativa ani semizeul si-a dat seama de acest lucru. Atatea ofrande primise incat de pe altare a mancat ani si ani fara sa se imputineze bucatele.
Intr-o zi s-a trezit aruncat din Olimpul politicii. Incepea sa fie tratat ca un simplu om. De neconceput! Averea trebuia tinuta ascunsa acum, ofrandele incetasera iar Puterea! Puterea, drogul lui suprem incepea sa i se scurga printre degete. Marea Doamna dar si cei doi printi i-au umplut capul cu minuni mincinoase. Din semizeu l-au facut ZEU! Numai ca, picioarele statuilor de lut din templele politicii incepeau sa se inmoaie. Se pravaleau in noroiul gloatelor. Oamenii au avut curaj intr-o zi si prin trimisii lor, prin autoritatea pamanteasca, cea la care de zeci de ani Domnul era indiferent au indraznit sa-i ceara sa mearga intr-o celula, nu intr-un templu inchinat lui si cu ofrande vanatoresti grase. Nu i se mai oferea capete de caprioare si nici mistreti impuscati. Iar ouale lui de aur de la Palatul Imperial de la Cornu s-au dovedit biete oua clocite.
Cand legiuitorii au venit la el, sa-l ia din domeniul zeului in cel al dreptatii umane, semizeul s-a retras in biblioteca lui unde petrarca, herodot sau platon erau simpli palmasi.
Lumea se invartea in jurul lui si pe pupilele dilatate de spaima se iveau masti monstruase de procurori, politisti, judecatori. Simpli abramburi de care nu credea vreodata sa-i pese! Dintr-o data, in venele lui in loc de coniac vsop curgea un sange rosu turbat. Incerca sa inteleaga cum de-a decazut! Nu pricepea! Pana cu o clipa-n urma Marea Doamna si Printii ii sustineau  in fata ochilor ca de el nici macar Zeus nu se poate atinge! Nimeni, niciodata!
 Puterea se dezbracase de el si pleca fara sa se uite in urma. A incercat sa se agate de ea, dar n-a prins in maini decat praf! L-a luat ameteala si-n fata ochilor nu mai vedea decat zabrele!
Cu ultimele puteri si-a turnat un pahar din vinul lui preferat. O sticla din lichidul rubiniu era mai mare decat o pensie medie de zeu din Olimp...Dar el nu tinea cont niciodata.
Se uita cum si sticla de vin s-a golit si curg doar picaturi. Ultimele picaturi de vin, de putere, de viata de huzur, de zeu!
A prins a duce la gura paharul iar apoi i-a incoltit un gand in minte. Ori zeu, ori nimic!
A ales nimicul.
Un revolver din aur alb, mai fin decat spuma norilor i-a atintit tampla. Semizeul cazut din bratele dulci ale sortii a ratat pana si moartea. Acum, ramanea sa dea ochii cu oamenii...Ce zi nenorocita!


Poveste pamflet.

Masti 1

Se uita in dulap de minute in sir. Era nehotarata ce sa poarte in ziua aceea. Ce-i drept , nici natura nu o ajuta. Pe alocuri pe cer erau nori, sori, lune, stele. Era o vreme ciudata de inceput sau sfarsit de lume. Putea fi cu usurinta ori una, ori alta. Iar lucrul acesta no ajuta deloc pe Ioana sa se hotarasca. In lumea aceea in care traia, trebuia sa fie atenta ce poarta. Nu putea sa poarte o masca nepotrivita. I-ar fi strivit reputatia, numele bun pe care-l avea, de mare mestera in alesul mastilor de zi cu zi. In lumea ei oamenii nu mai ieseau pe strada fara masti. Renuntasera de mult cand realizase-ra ca oricum nu se mai pot privi in ochi. Fatarnicia cucerise de mult lumea fara nici o armata, fara nici macar un foc tras, fie si in aer. Pur si simplu schimbase lumea. Si daca inainte mastile se purtau poate doar pe la Carnavale di Venezia, acum toata lumea purta masti. Macar de-ar fi fost dintr-acelea frumos colorate, cu dantelarii fine, cu parfumuri suave si ganduri ascunse...Dar nu. Era masti din latex. Se mulau pe fetele oamenilor si-i schimbau pe de-antregul. Azi o fecioara putea lua masca celei mai mari curve si se comporta ca atare...Iar a doua zi lua iar masca virginitatii. Nu se mai recunosteau oamenii intre ei si de multe ori aveai impresia ca nici macar omul cu care-ti imparteai patul, sau copiii ori parintii nu sunt ceea ce tu crezi. Ciudata lume, ciudati oameni...Doar masti! Masti nenorocite! Doar masti!

O păpusă cu ochi tristi

Fetita alerga pe cararile vietii si nu se uita deloc inapoi. Nu si-a dat seama ca in fuga ei copilareasca isi scapase din mana papusa. Mica, nu mai mare de o palma si jumatate, Maria, caci asa o chema pe papusa din poveste cazu pe aleea din asfalt si se lovi la cap. O durere puternica o trazni parca in capsorul ei mic si rotund, precum luna cand bate cerul la pas, in plimbari nocturne. Nu curse sange, era doar o papusa. Dar de durut, o durea. Era o papusa insufletita. Nu putea nici vorbi, nici tipa. Putea doar sa planga si, nu stiu de ce, putea sa munceasca. De multe ori cand fetita pleca la scoala, Maria, cat era ea de mica, lua o carpa parca mai mare decat tot trreupul ei firav si stergea praful prin camera, pe birou, pe unde reusea. O farama de papusa muncea cat zece oameni la un loc. Din dragoste pentru fetita ei, pentru Alina. Ce-i drept, si Alina o iubea si-i spunea toate secretele, tot ce simtea ea, papusa stia. Ii spusese chiar si cand se indragostise in in ultimul an de gradinita, de Razvanel. Un coleg de-o varsta cu ea. Ce dragoste o fi fost aceea la 5 ani...nu pot sa-mi dau seama...Se si materializase...Intr-o zi, piticotii aia de copii s-au luat de mana! Auzi indrazneala! Alina ii marturisise papusii ca s-au pupat si pe obraz! Dar cine sa-i creada! Parca prea era de tot! Alina era brunetica, cu parul cret si lung. Parca mia papusa, decat papusa ei Maria. Asta mica, papusa, era rotunda la chip, dupa cum v-am mai spus, si un pic cam trupesa pentru o papusa. Dar pentru Alina nu conta. O iubea. Din pacate, cand a scapat-o din brate si papusa a cazut cu capul de pamant, Maria s-a trezit fara vedere.Mititica, aproape ca nu mai vedea deloc si parca din ce in ce privirea in se intunericea si in fata ochisorilor ei sticlosi parca se forma o negura tot mai groasa si mai rea!
Imediat dupa cazatura, cand a vazut ca incepe sa nu mai vada, Maria s-a speriat, dar s-a gandit ca poate e normal dupa asa o pocnitura in moalele capului sa aiba niste mici probleme! Bine ca era o papusa de plastic, si nu de portelan! Va dati seama ce-ar fi patit mititica? Nici nu vreau sa ma gandesc!!!

In prima zi nu se ingrjora prea tare Maria. Ei! Lasa! O sa-mi treaca, se gandea ea! Numai ca, din ce in ce, lumina din ochii ei se stingea. Si parca nici Alina nu se mai juca cu ea la fel de mult! E adevarat ca in primul an de scoala e greu, inveti multe, bastonase, betisoare...dar parca nici sa uiti de vechea ta prietena, de papusa care ti-a suportat toate nebuniile nu se face s-o uiti! Maria nu putea vorbi, asa incat nu putu sa-i spuna Alinei nimic. Dar suferea. Vedea ca-si pierde vederea si plangea in sinea ei ca nu o sa-si mai vada copilul. Caci asa o considera pe Alina, copilul ei., Chiar daca, era atat de mica! Plangea, suferea, se rzvratea in sinea ei si urla in ea atat de tare de-o dureau urechile! Dar Alina nu putea auzi. Ea isi vedea de viata ei. Maria statea acum intr-un colt al masutei din camera nebagata in seama. Suferea ingrozitor. Ce destin! CE soarta vitrega! Se gandea Maria! Lumina ochilor mei se duce! O sa te pierd Alina! Fetita nu banuia nimic. Nimic, nimicuta!
Pana cand intr-o zi, cand Maria mai mult nu vedea, Alinei ii veni chef sa se joace iar cu papusa.

O lua in brate si vazu ca Mariei ii disparuse culoarea din ochi. Erau aproape alburii. Si nici gura nu mai era ca inainte. Era ca la un om adanc mahnit. Nu mai zambea. Din contra, era o gura trista, uscata si parca intoarsa de durere. Fetita n-a inteles ce se intampla, si parca nici in brate nu mai vroia s-o ia, ca parca prea se uratise peste noapte! Mariei in schimb ii curgeau suvoie de lacrimi din suflet. Simtea si auziea ce gandea fetita! Oare cum sa-i spuna ca nu e ea de vina, ca-i trebuie si ei un lea, cat e ea de papusa pentru suferinta ei???

Fetita o lasa din maini. Ii pierise cheful de joaca. Ceva totusi o facea sa se uite la papusa ei, la confidenta ei de pana atunci. Se uita si nu-i venea sa creada, cum o papusa de plastic, pana mai ieri frumoasa, se uratise asa de tare. Parca imbatranise!! Dar nu era posibil se gandea Alina, era doar o papusa! Da, era doar o papusa, dar o papusa care suferea!

Maria, de-atatea lacrimi ce-i cursesera din suflet nu mai vedea acum nimic! Dar chiar nimic! O durea prea tare inima din pricina indiferentei fetitei. Se gandea ca daca Alina ar lua-o in brate, poate ca s-ar face bine...Dar cine s-o ia? Alina nu se mai uita acum la ea...

Trecura zile, trecura nopti fara ca Alina s-o mai bage in seama. Nu se mai uitase nici ca rochita Mariei se umpluse de praf, ori ca biata papusa era parca si mai schimonosita. Iar Maria, de durere, nu mai era in stare sa faca nimic! Se gandea daca cumva ar putea muri! Dar cum?Avea doar suflet nu si inima! Iar de vazut, vedea doar intuneric.

In intunericul ei mai motaia cateodata. Asa picotea si intr-o zi cand Alina intra val vartej in camera si-o striga pe nume! Maria! Maria unde esti? Maria era in coltisorul ei de masuta. Aproape ca nu se mai vedea de caiete si manuale! Doar parul i se mai ivea de dupa caietul de matematica. Alina o smulse de acolo, o scutura de praf si-o lua in brate! Maria! Hai sa ne jucam! Maria s-ar fi jucat, dar cum? Nu vedea! Nici alinei nu-i placea alburiul ochilor Mariei.
Lasa Maria, iti fac eu ochi noi! Lua un pix si incerca sa-i coloreze ochii... Nu mergea, iar pe Maria o dureau ochii de la cat apasa Alina...Uff! Nu merge, zise Alina! Sa incerc cu o carioca! Nici asa nu mergea
! Maria! Ce sa-ti fac? Nici Maria nu mai stia ce sa zica... Stiu! Zise Alina! Si dintr-o data, o saruta pe ambii ochisori! Apasat! Ca intr-o poveste, Mariei i-a revenit vederea! Si ochisorii ei mici s-au colorat iar! Si gura era iar zambitoare si rosie! Obrajii rumeni! Doamne! Parca era alta papusa! Nu era alta papusa, era Maria! Era vindecata! Dragostea o vindecase! Pana la urma, dragostea vindecata tot!

Visul lui Vladut

Rămăsese singur în mijlocul pădurii. Și nu era nici zi, dar nici noapte. Un timp nehotărât și capricios. Făcea fețe fețe cu umbre și lumini proiectate prin copacii pădurii. Vântul începuse să zbiere și el însetat de arșița de peste zi. Parcă nu mai existau ființe. Doar senzații, doar fenomene plecate parcă la plimbare printre arbori. Iar el, la cei 10 ani ai lui începea, pe neștiute, să se teamă. Încercase deja să plece din pădure numai că, se rătăcise. Ascultate cu urechile încordate și cu privirea săgetând ori ce spațiu gol, doar, doar, va vedea marginea acelei păduri care-i apărea tot mai mult în chip de dușman și nu de prieten, ca la început.
Teama se accentua. Micul om avea doar un ajutor, un câine, din pluș. Mic, cât să încapă în căușul mâinilor lui de copil. un pluș murdar ca și vremurile. Cu toate acestea pentru copil era cel mai destoinic paznic. Îi păzea gândurile, visele, părerile...Credea cu toată convingerea că are gânduri mari, și multe și deștepte...Cățelul îl asculta defiecare dată. Și când povestea, lui Vlăduț i se părea că vede în ochii prietenului său o privire cum bănuia că ar trebui să aibă bunicii cei sfătoși. Nu-și cunoscuse bunicii, dar bănuia că așa trebuie să privească...
Se enerva doar când îi punea întrebări, când avea dubii și ar fi vrut că mărdăria aia de pluș să-i curețe lui gândurile. Se enerva și din enervarea lui își dădea singur răspunsul...râdea cât putea...cum oare putea să creadă că un biet pluș îi va da lui răspunsurile pe care le caută...și totuși...îi era cel mai bun prieten...
Se uită spre cer. Vedea frânturi de soare. Arborii înfrunziți lăsau puțin spațiu în perdeaua lor verde pentru el. Văzu într-un copac o veveriță...Nu era prima, văzuse la zoo, dar era prima văzută în libertate. La zoo, ii daduse veveritei o nuca. Acum, la ce foame ii era, i-ar fi cerut veveritei din copac nuca inapoi...poate se intampla sa fie ruda cu cea de la zoo...Nu era...n-a primit nici o nuca, doar un tipat scurt si moțata a dispărut în coronament. Era clar, nu era ziua lui norocoasă...Doar de-ar găsi orizontul...Îi ziseseră ai lui să nu intre în pădure...dar cine să asculte? Era însetat de aventură Vlad...acum era însetat...de sete..și....de foame...și...de spaimă...Vlăduț porni la drum...incepeau să se audă zgomote ciudate...simțea priviri vulturești gigantice asupra lui...se temea de-a binelea...începu să fugă, abia se ținea în picioare. Și iarba îi părea mai mare decât el...Auzi un fâlfâit de aripi...alerga și mai tare...simțea că o prezență uriașă se apropie...apropie...și de nicăieri, se simți prins de umeri...țipă cât putu...țipă o secundă, sau un ceas, poate un secol, dar nu mai mult de un mileniu și-un pic...nu știu cât a țipat...dar când s-a uitat deasupra văzut o acvilă groaznic de mare...Pasărea îl prinsese în gheare și zbura sălbatic cu el...Vlăduț tremura din toată ființa lui! Nu mai putea nici măcar să strige! Acvila se înălța, se înălța, zbura vijelios cu micul om în gheare...Cu ultimele puteri, începu să țipe din nou! Atât de tare încât acvila uriașă s-a speriat și l-a scăpat din gheare în înaltul ceriului! Nici așa nu era bine! Vlăduț nu plana, nu avea aripi! Cădea! Și din ce se apropia de pământ viteza creștea, creștea! Când fu aproape să îmbrățișeze pământul, auzi strigătul mamei! Salvarea lui! A deschis ochii speriat...Era dimineață. Se trezise. Mama îi pregătise micul dejun și îl pregătea de școală. Vlăduț visase că zboară. Creștea...

Micul Avion fricos

Intr-o lume indepartata, departe, departe, atat de departe incat nici cu gandul nu poti ajunge, era Regatul Avioanelor. Da, al Avioanelor!

Rege era Aleodor Imparat. Cel mai mare si puternic avion care a existat vreodata! Nu fusese intotdeauna asa. Stiti, acolo, in regatul avioanelor, inaripatele erau ca si oamenii! Cresteau! La inceput abia li se vedea elicea si le tremurau rotile de slabe si mici ce erau. Iar apoi, hranite cu ulei ecologic, din pomii de ulei si cu benzina din arbore de....benzina...cresteau mari! Nu radeti, nu mint! Asa era acolo! Aleodor imparat se tot chinuia sa aiba un mostenitor. Cum apareau copiii avioanelor...nu ma intrebati! N-am stat pe acolo asa de mult incat sa le aflu toata povestea! De fapt...nici n-am ajuns! Mi-a povestit un inaripat batran, cazut din greseala pe pamant!

Toata tagma vracilor venisera la curtea imparateasca, curte ce era aparata de avioane de lupta mari, cu pieptul bombat si armura groasa. Nici un vraci nu daduse de leac imparatesei Avion. Abia cand o excadrila de soldati imparatesti s-a intors de departe,departe,departe, cu un leac pretios, Lubrifiantul, imparateasa reusi sa ramana grea.

Se nascu un avion mic, cu elice abia mijita si cu trei roti de ti-era mai mare mila! Abia se roteau de mici ce erau! Pe cat de mari erau imparatii, pe atat de mic era mostenitorul trenului, Gelu!

Cu benzina si uleiuri, micul print prinse a creste...Si rotile i-au mai crescut. Era o mandrete de avionas!
La 2 ani, dupa ce li se toceau rotile de cat se harjoneau pe pistele de decolare, micile avioane incepeau sa zboare!...cum sa va zic eu voua...la fel cum invata puii de pasare sa zboare, cam asa invatau si puii de avioane! Numai ca, nu dadeau din aripi, alea erau fixe, doar din elice! Era o vreme buna in regatul avioanelor! Multi pui, care albi, care argintii, rosii ca focul sau portocalii dadeau din roti de ti-era mai mare dragul se te uiti la ei cu ce jind se-alearga Isi prindeau mici fasii colorate de coada sau de extremitatile aripilor si se alergau. Care pe care isi pot smulge fasiile! Seara se retrageau in casele lor.Adica, un soi de hangare...

Micul print, Gelu, nu facea nici el exceptie. Se juca toata ziulica! In cinstea lui, Aleodor Imparat planuia o festivitate grandioasa! cu surle si trambite in ziua in care micul Gelu, acum cam....cat un avion de o persoana..., trebuia sa zboare prima data! Si-i tot dadea sfaturi, il lua in spate si zbura cu el prin toata imparatia! Doar, doar, Gelu va prinde gustul zborului! Copilul zambea...reusea sa stoarca un zambet din gura lui metalica...dar...ceva se intampla in sufletul lui... Si din ce treceau zilele, din aia baiatul se intuneca la suflet...Avea o mare problema...si nu avea cui sa i-o spuna...Oricine din imparatia lui...ar fi ras de el daca i-ar fi povestit! Nu mai zic ce dezonoare ar fi fost pe capul imparatilor! Lui Gelu, micul prin al regatului avioanelor, ii era frica...de zbor! Era incredibil asa ceva! Un avion cu frica de zbor! Niciodata nu se auzise de asa ceva! Si totusi, printul se temea! Numai el stia saracul cat de tare se temea cand marele Aleodor, cel mai mare avion de pe fata pamantului il lua in spate si zbura precum gandul si ca vantul in inaltimile cerului! Ii trebuia jumatate de zi dupa ce tatal sau il lasa la sol, sa-si potoleasca Bataile inimii! Pardon, motorului!

Doar in batranul sfetnic al lui Aleodor avea micutul incredere. Cand nu a mai putut rabda, a mers intr-un suflet la Talmaciu,caci asa il chema pe sfetnic si i-a vorbit de problema lui! A facut bine! Talmaciu, ca un avion batran si care a vazut multe la viata lui, l-a ascultat fara macar sa zambeasca a batjocura...Era neobisnuit chiar si pentru el, dar stia ca trebuie sa-l ajute pe micul print...

Incepu sa-i explice ce sunt ele, avioanele, cine le erau stramosii cum de mult, tare demult, creatorii lor, umblau alaturi de ei pe pamant. LE spuneau Oameni zeilor. Si din mana zeilor se nasteau avioane tot mai moderne, tot mai frumoase, pana cand intr-o zi s-a nascut avionul suprem, autosuficient si inteligent. De atunci, avioanele au inceput sa-si prigoneasca creatorii. Au invatat sa se creeze singure, sa se repare, sa faca tot ceea ce inainte nu puteau decat oamenii. Si-atunci au inceput sa prigoneasca vechii zei pana cand acestia fie au disparut, fie au plecat fara urma...nu se stia...

In timpurile micului avion print lucrurile erau de mult stabilite, stiu, cunoscute si totul mergea in ritm de...avion!

Chestia cu zborul era nativa. Nu se auzise pana atunci, de la nasterea avionului suprem, primul rege din dinastia lui Aleodor Imparat, de un avion care nu stia sa zboare...

Talmaciu ii explica pe de-a lungul micului print tot ce stia. Gelu in schimb nu era prea convins. Mai prinsese ceva curaj....dar...prea putin....Zilele treceau si Gelu tot nu zbura. Ii era teama. Teama incepuse sa i se fac si lui Talmaciu...Cu aleodor imparat nu era bine sa te pui si mai ales sa-l superi...

IN sinea lui Talmaciu se gandea...”daca ar mai fi fost oameni acum...l-ar fi invat pe Gelu sa zboare. L-ar fi pilotat si micul print ar fi prins gustul zborului...i-ar fi tinut aripile drepte, coada. L-ar fi strunit...dar...noi i-am alungat pe toti! 


Odata la ani distanta se mai auzea cate un zvon de la marginile imparatei cum ca vreun avion de patrulare ar fi vazut vreo fiinta cu doua picioare...Ultimul zvon era vechi de vreo 10 ani...
Talmaciu stat doua trei nopti si trei zile in gandire si isi dadu seama ca era singura solutie pentru micul print, un aviator! Un om care invata in vechime avioanele sa zboare...Dar de unde?

Isi lua merinde...adica niscaiva canistre cu kerosen, isi ceru voie de la imparat, sub un pretext oarecare si pleca spre marginea regatului, acono de unde venea ultimul zvon vechi de atatia si atatia ani! Nu era prea convins...dar nici alta solutie nu gasise...
A ajuns dupa cateva lungi si obositoare zile la marginea imparatiei unde se aflau pesterile oamenilor...sau...ma rog...unde se stia ca s-au retras umiliti si infricosati oamenii...Si-a strans aripile vechi si obosite si a intrat intr-o pestera. NU vedea aproape nimic. A mers, a mers, a mers pana a simtit ca nu mai poate de oboseala. Chiar si o roata i se sparsese de la o neghioaba de piatra ascutita pe care nu o vazuse in intuneric. Simtea ca pana si elicea-i sta sa cada de oboseala.Talmaciu cazu frant de oboseala! Dormi mult si adanc.  Visă mult. Visa vremurile in care oamenii conduceau lumea si cresteau avioanele. Era tânăr încă pe atunci. Model nou. De grijă îi purta un aviator destoinici și priceput. Pată de rugină nu văzuse, sau murdărie. Ce Vorbești! Imediat lua Marius, cxăci așa îl chema pe aviatorul lui, lua o cărpă și o găleată cu apă și șampon și-l curăta! Zbura doar în înaltul cerurilor, acolo unde amândoi se simțeau puternici, liberi! Erau o echipă...ceva de speriat! Vorbeau mult! Da, avioanele puteau vorbi ca și oamenii. Vorbeau, povesteau, râdeau. Ce ciudat. UN avion să râdă cu aviatorul! Ciudat, dar adevărat! Visa Aleodor acum la vremurile acelea și regreta nespus dispariția oamenilor. El se opusese prigoanei oamenilor. Dar erau prea putini care intelegeau de ce avioanele au nevoie de oameni si invers...

Dormea, visa, visa dormea...Se trezi cand simti, uimit, simti cum cineva ii pompa aer in roata sparta! Se dezmetici dintr-o data! Era un om!!Ii fu frica sa reactioneze. Se multumi sa-l studieze pe om si sa-i sugere printr-un tusit ca s-a trezit. Omul nu schita nici un gest. Ii vindeca rana de la roata. Prinse glas....Ai noroc, inca mai pastram petice pentru roti ca ale tale! Sunt vechi de tot! Stramosii nostri ne spuneau de ele. Nu credeam sa mai apuc sa vad un avion atat de batran.
Talmaciu asculta uimit, nu-i venea sa-si creada urechilor!
Tinere, cine esti?
Sunt Marian, stra-stra-stra-stra-stranepotul lui lui Marius! Primul rege al oamenilor alungati! Te-am ingrijit pentru ca te-am recunoscut! Bunicul Marius avea multe poze cu tine! Altfel te lasam aici. Voi avioanele nu meritati nimic din partea noastra! Aproape ca ne-ati omorat pe toti!

Talmaciu ar fi vrut sa planga. Dar lacrimi nu aveau avioanele. Simtea ca-i plezneste mototrul in piept de bucurie, de tristete, de rusine si iar de bucurie! Nu-i venea sa creada!

Marian! Nu pot sa cred! Esti nepotul lui Marius! Stapanul meu!!! Incerca sa se ridice darn u reusi, era inca slabit.
-Stai linistit! Inca nu esti bine. Trebuie sa-ti mai dau si niste aditivi sa te pun pe picioare! Pardon, pe roti, incepu sa rada Marian.

Cei doi incepura sa povesteasca. De Marius, ajuns conducator al oamenilor alungati, de avioane, de destin, de viata, de luna si stele...de detoate!
Si totusi, de ce ai venit pana aici Talmaciu? cazu intrebarea lui Marian.
Talmaciu lasa capul in jos. Dupa cate ii povestise omul despre suferintele semenilor sai, despre durere, crima, foamete si pierdere in disperare...parca problema micului print...nu mai conta...
Si totusi isi lua inima in dinti si-i povesti totul, de-a fir a par...
Omul se uita la el fara sa clipeasca macar....L-ar fi ajutat pe micul print. Stia doar ce este suferinta...dar se temea...stia ca desi nu se mai intamplase de multi ani, avioanele inca aveau o lege prin care oricine putea vana oameni, ba chiar era premiat pentru asta...si sincer...el pilotase doar in imaginar si pe un soi de macheta...de unde avioane in pestera? Teorie stia, practica...


II ceru un timp de gandire lui Talmaciu...Si se gandi...fix vreo 5 secunde! Era prea mare curiozitatea, dorinta de a pilota, de a explora, de a iesi sub cerul liber! Dar...cum sa faca?

Se sfaturira, se gandira si pana la urma gasira o solutie...Cate zile va dura zborul pana la palatul imparatului, Talmaciu il va invata sa piloteze practic, iar Marian promitea sa-l invete sa zboare pe micul print. Omul in alimenta pe Talmaciu cu toti aditivii pe care ii mai avea, lasati mostenire de la strabuni, isi lua la revedere de la tribul saul si plecara! Talmaciu, dar si MArian se simteau ciudat. Marian nu mai pilotase un avion adevarat is mai ales nu sub cerul liber. Iar pe talmaciu il cam gadilau mainile omului pe manetele nefolosite de atata amar de ani. La inceput se cam poticnira, nu se cunosteau. Dar nu dura nici doua ore si se jucau unul cu altul de parca se cunosteau de-o viata! La inceput, Talmaciu era pe pilot automat, Marian decat mima manevrele. Apoi avionul se trecu pe semi-automat. Omul incepu sa comande cu cateva lucruri simple. Iar pe masura ce ambii prindeau incredere unul in celalalt, marian prelua total controlul avionului! Ce trairi ce senzatie! Ce madrie! De-o parte si de alta! Marian era mandru ca in sfarsit piloteaza, iar Talmaciu ca poate inca sa zboare cu un aviator si inca un urmas al stapanului sau!

Ce manevre! Ce jocuri! Ce nebunie! Loopinguri, rasuciri, caderi, urcari rapide...ce n-au incercat! Incepeau sa formeze un cuplu imbatabil! Si nici unul nu obosea! Se odihneau cateva ore ca mai apoi sa plece mai voiosi, mai dornici de zbor si aventura! Desupra lor, din nori parea ca vegheaza Marius. Primul zeul al tribului oamenilor alungati!

Ajunsera la poarta regatului dupa mai bine de o saptamana. Marian se ascunsese in calinga lui Talmaciu. Era in pericol de moarte daca cineva l-ar fi descoperit! Dar sosirea lor a fost cu noroc. N-au intampinat nici o problema si au trecut linistit de garzi. Talmaciu s-a dus direct in camera micului print. Era dornic sa-i faca cunostina cu noul lui prieten. Mai ales ca, daca stai sa te gandesti si sa transformi anii avioanelor in anii oamenilor...erau cam de aceiasi varsta...

Talmaciul il gasi trist pe micul print. Credea ca si sfetnicul lui drag, il părasise! Ii sari in aripi imediat cum il vazu!

Talmaciu! Ude ai disparut! Credeam ca m-ai abandonat!
Nici pe departe printe. Am fost sa caut o solutie la problema ta! Si cred ca am gasit-o!  Dar trebuie sa ai incredere si sa nu spui nimanui nimic! Altfel....voi ajunge la fiare vechi! LA cimitir! Tatal tau nu stie ce este indurarea! Promiti?

Promit draga Talmaciule! Promit!, striga micul print!

Bine...asa sa fie. Avionul batran isi deschise carlinga si de acolo cobora Marian.

Gelu se trase inapoi speriat! Talmaciu! Cine, ce, cum? Ce este acesta? Era speriat. Cu toate povestirile despre bunatatea oamenilor, Gelu avea in cap si povestirile tatalui sau in care oamenii apareau mereu in ipostaze negative...

Nu ai nici un motiv sa te temi. Este un om, este nepotul stapanului meu! Mai tii minte povestile cu stapanul meu? Cum sa crezi ca nepotul lui iti vrea raul?

Gelu se uita mirat.Aproape ca-i tremura elicea lui micuta de frica!

Si Marian se uita uimit...stia pe cine are in fata si stia ca daca i-ar smulge furtunul de alimentare i-ar opri sangele si printul ar muri! Ar razbuna toti oamenii care au perit din vina neamurilor micului print! Dar in mintea sa aparura invataturile lui Marius, stra,stra...nici nu mai stiu al catelea strabunic al lui. Faceti bine, nu rau. Iubiti avioanele! Intr-o zi vom fi impreuna iar!

Pornirea criminala ii pieri. I se facu mila de micul print si chiar incepu sl simpatizeze.

Facura cunostinta. Se studiau cu interes. In mare taina, hotarara ca a doua zi, cu noaptea-n cap,dar nu chiar noapte ca trebuiau sa mai si vada pe unde umbla, sa plece spre campiile regale, acono unde era o veche pista de decolare si acolo sa incerce sa vada daca pot rezolva problema micului print. Nu de alta, dar mai erau doar doua zile pana la marea sarbatoare data in cinstea micului print si unde acesta trebuia sa-si arate talentul la zbor! Talent care...deocamdata lipsea cu desavarsire...Cam ca al meu la scris povesti...dar zic sa trecem peste asta...

A doua zi dimineata micul print insotit de talmaciu si marian, ascuns in carlinga batranului sfatuitor au plecal spre campiile regale feriti de oechii curiosilor. Gelu era in creste si acum era un avion cam cu un singur loc. Chiar daca de generatii intregi erau pe pilot automat, cand cresteau avioanelor le apareau si cabinele de zbor. Probabil amintire a vremurilor cand oamenii le conduceau...


Cand au ajuns pe campie. Marian dadu sa se urce in cabina lui Gelu. Dadu...caci de reusit nu reusea! De vina era gelu. Ba ca-l gadila, ba ca-l doare...ba....Talmaciu si Marian erau disperati! Cum sa-l ajute daca nu-i lasa?
Pana la urma, Gelu se potoli si Marian reusi sa se urce in cabina. Il trecu pe pilot manual si se pregati de decolare. Asta micu, printul...se cam codea. Ii era frica...Dar cu ceva incurajari din partea sfaturitorului sau si din partea lui Marian ,reusi sa treaca peste teama.

Se pregatira si si incepura sa ruleze pe pista...incet, incet prinsera viteza! Cand erau gata sa se decoleze, micul print striga cal il tineau bujiile! Staaaai! Marian puse frana brusc de erau cat pe aci sa se rastoarne! Ce este? Mi-e frica!
Marian si Talmaciu incepura din nou sa discute cu Gelu. Iii insuflara curaj si micul print accepta o noua incercare...Nu cu succes! Din nou teama ii inmuiase elicea!

Abia la a treia incercare isi calcase pe motor si prinse a zbura! Marian, acum deja experimentat il purta in inaltul cerului si al pamantului, in vazduhul alburiu si in negura padurilor. Gelu, un pic uracios la inceput se simtea acum de minune! Ii placea sa zboare si simte cum creste motorul in el de placere! Ce-i drept si lui Marian ii placea! Altceva cand zbori cu un avion tanar si alta cu un batranel ca Talmaciu.

Se lasase seara bine de tot cand au hotarat sa se intoarca...Au ajuns la palat, cu Marian tot ascuns si au hotarat sa mai exerseze si a doua zi. De data asta, pe pilot automat!

Au ajuns devreme la vechea pista de aterizare. Si imediat au inceput sa zboare. Manual. Marina il invata tot ce stia in materie de zbor pe micul print. Constiincios, Gelu baga la cap tot! Dadura o tura, doua, trei...cand Marian apasa pe butonul de pilot automat, Gelu zbura cativa zeci de metri din lansare si se panica cand isi dadu seama ca trebuie sa zboare singur! Era in inaltul cerului si elicea i se opri de frica! Intra intr-un picaj ametitor! Cadea si se rasucea! Talmaciu privea ingrozit! Noroc cu Marian! Nu se pierdu cu firea si la doar cativa zeci de metri de pamant trecu avionul pe manual si reusi sa-l redreseze! Cand au aterizat, abia daca mai aveau putere sa vorbeasca...Pana seara au incercat incontinuu...Nu si nu. Gelu nu putea sa-si depaseasca spaima. Reusise cel mult sa decoleze singur...Dar si decolarea nu era o prea mare reusita. Si a doua zi era ziua primului sau zbor in fata Imparatului...
Seara, la Palat, Gelu, Talmaciu si Marian au stat la sfat..Ce sa faca, cum sa faca...Cu marian la comanda, gelu zbura incredibil. Fara, era in pericol de moarte! Au hotarat ca Marian se va ascunde in cabina lui Gelu, il va lasa pe acesta sa decoleze singur si va prelua comanda cat de repede, in speranta ca nimeni nu-si va da seama de nimic! Au cazut de acord si au adormit.

A doua zi, toata Crutea era in Sarbatoare! Toti se gatisera, se lustruisera, se aranjasera! Dupa defilarea avioanelor de lupta si a celor de agremenet, de cautare, de salvare..de...ma rog, a tuturor natiilor de avioane, ba chiar si de navete spatiale, urma momentul culminant! Zborul lui Gelu! Acesta, frumos vopsit, aranjat, dichisit, veni in fata parintilor sai.
Tata, mama, va multumesc pentru tot! Vreau sa fiti mandri de mine!
Se duse spre pista regala de decolare si se pregati de zbor. Toti amutisera.
In soapta, Gelu ii spuse lui Marian: Esti gata, esti pregatit? Ajuta-ma te rog!Sunt cu tine, nu te teme!
Gelu incepu sa ruleze si cum se departa de ochii parintilor si ai celor de la curtea imparateasca, Marian prelua comanda! Se inaltara si zburara ca niciodata! Sus, sus! Atat de sus ca restul abia ii vedeau! Ce rotiri, loopinguri, caderi, urcari....de toate!
Toata lumea aplauda! Numai imparatul, la inceput uimit de cat de bine zbura fiul sau, se incrunta tot mai tare! Nu spuse nimanui nimic. Dar in stilul fiului de a zbura recunostea mana omului! Era imposibil, chiar el avusese grija sa fie ucisi toti oamenii, sau cel putin asa credea...Trebuia sa verifice. Pleca de la locul sau atat de repede, de nici garzile imparatesti nu au avut timp sa reactioneze. Se ridica in zbor si se duse langa fiul sau. Acesta nu-l observa la timp prins de euforia zborului si Aleodor avu timp sa vada, cum la comanda nu era fiul sau, era un om! UN OM! Gelu! Coaboara imediat! Acum! Printul si omul s-au speriat atat de tare incat imediat au coborat. Imparatul dupa el! Tuna si fulgera de suparare! Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat dar toti si-au dat seama ca nu este a buna! Imparatul era negru de suparare! Cel mai mare avion din toata imparatia, era foc si para! Coboara imediat! Imediat sa-l dai jos!Tata nu e nimeni! Nu ma minti! Acum da jos omul! Imediat! Altfel te sfaram cu aripa mea! Urla imparatul!
Gelu nu avu ce sa faca si Marian cobora! Imparatul fu gata, gata sa-l omoare. Gelu s-a aruncat insa in fata rotilor tatalui sau si-l implora! Tata te rog nu! Te rog nu face asta! El m-a invatat sa zbor! Mi-e frica de zbor! Fara marian nu pot sa zbor!
Imparatul impietri! Nu-i venea sa creada ce auzea! Fiul sau, fiul celui mai puternic avion din toata lumea ii era frica de zbor! Asa ceva era de necrezut!!!

Fac orice tata, numai lasa-l in viata!! Aleodor nu putea sa creada! Se uita furios la fiul sau si mai ales la om. Era o ura surda in sufletul sau fata de oameni. Nu stia de ce, dar acesta era. Poate pentru ca asa fusese crescut si educat. Il las in viata cu o singura conditie...
Orice tata! Orice!
Zboara singur! Atunci voi stii ca intr-adevar te-a invatat sa zbori, si-l crut!

Parea un pret minor. Dar la frica lui Gelu de zbor....
Bine tata! Asa voi face.
Marian incerca sa-i spuna sa nu incerce, sa nu se prabuseasca! Dar Gelu nu vroia sa asculte. Stia ca Marian si-a pus viata in pericol pentru el si vroia sa ii intoarca gestul.
S-a uitat in ochii lui Marian, apoi ai lui Talmaciu care se uita ingrozit. Apoi se uita la mama lui care abia se tinea sa nu urle...Apoi la tata. Tatal Aleodor era neclintit.

Pleca spre pista de decolare. Isi aduna puterile, isi inghiti nodul imens care-i statea in rezervor si incepu sa ruleze. Frica nu-i dadea pace. Fu tentat sa se opreasca. Multimea privea uluita cu sufletul la gura... Oare zboara sau pica?

Cand simti ca este aproape sa-si ia zborul inchise ochii si dadu cat putu de tare din elice! Simtea ca-i crapa motorul de frica dar nu dadu inapoi! Dintr-o data simti ca nu mai are pamant sub roti! Decolase! Zbura! Deschise ochii si cand se vazu in aer fu cat pe aci sa i se opreasca elicea de frica! Inchise ochii iar si zbura spre cer. Se calma. Deschise ochii! Putea sa zboare! Da, trebuia  sa zboare pentru Marian! Zbuna pentru Marian! Facu de unul singur tot ce-l invatase omul! Si facea bine!

Tatal sau privea incantat. Dar nimeni nu era mai mandru decat Marian. Isi indeplinise rolul. Cand a aterizat, micul prin fu luat in aripi de tatal sau.

De acum nu mai esti micul print! Esti un print in toata regula! IAr tie omule, ti multumesc! Nu stiu de ce uram oamenii, poate pentru ca asa am fost educat si mi s-au spus tot felul de povesti in care voi ne dezmembrati fara mila. Dar tu m-ai ajutat. Iti multumesc! Poti sa-mi ceri orice!
Nu-ti cer decat sa ma lasi sa am grija de fiul tau. Si sa-mi ierti semenii.

Aleodor ramasese pe ganduri...NU ar fi spus nu, dar era prea ingradit in gandire. Si totusi, bunatatea din inima lui, din motorul si pistoanele lui triumfase!

Fie! Sunteti iertati! Puteti trai printre noi, cu noi!

In anii ce au urmat, oamenii au revenit alaturi de avioane. Ba chiar au inceput sa le piloteze. Bine, ce-i drept, de marele imparat nu se apropia nimeni...Era imparatul! Dar pritenia dintre Marian si Gelu nu s-a mai sfarsit niciodata! Omul era om, avionul avion!

Costin. 04.06.2012