Rămăsese singur în mijlocul pădurii. Și nu era nici zi, dar nici noapte.
Un timp nehotărât și capricios. Făcea fețe fețe cu umbre și lumini
proiectate prin copacii pădurii. Vântul începuse să zbiere și el însetat
de arșița de peste zi. Parcă nu mai existau ființe. Doar senzații, doar
fenomene plecate parcă la plimbare printre arbori. Iar el, la cei 10
ani ai lui începea, pe neștiute, să se teamă. Încercase deja să plece
din pădure numai că, se rătăcise. Ascultate cu urechile încordate și cu
privirea săgetând ori ce spațiu gol, doar, doar, va vedea marginea
acelei păduri care-i apărea tot mai mult în chip de dușman și nu de
prieten, ca la început.
Teama se accentua. Micul om avea doar un ajutor, un câine, din pluș.
Mic, cât să încapă în căușul mâinilor lui de copil. un pluș murdar ca și
vremurile. Cu toate acestea pentru copil era cel mai destoinic paznic.
Îi păzea gândurile, visele, părerile...Credea cu toată convingerea că
are gânduri mari, și multe și deștepte...Cățelul îl asculta defiecare
dată. Și când povestea, lui Vlăduț i se părea că vede în ochii
prietenului său o privire cum bănuia că ar trebui să aibă bunicii cei
sfătoși. Nu-și cunoscuse bunicii, dar bănuia că așa trebuie să
privească...
Se enerva doar când îi punea întrebări, când avea dubii și ar fi vrut că
mărdăria aia de pluș să-i curețe lui gândurile. Se enerva și din
enervarea lui își dădea singur răspunsul...râdea cât putea...cum oare
putea să creadă că un biet pluș îi va da lui răspunsurile pe care le
caută...și totuși...îi era cel mai bun prieten...
Se uită spre cer. Vedea frânturi de soare. Arborii înfrunziți lăsau
puțin spațiu în perdeaua lor verde pentru el. Văzu într-un copac o
veveriță...Nu era prima, văzuse la zoo, dar era prima văzută în
libertate. La zoo, ii daduse veveritei o nuca. Acum, la ce foame ii era,
i-ar fi cerut veveritei din copac nuca inapoi...poate se intampla sa
fie ruda cu cea de la zoo...Nu era...n-a primit nici o nuca, doar un
tipat scurt si moțata a dispărut în coronament. Era clar, nu era ziua
lui norocoasă...Doar de-ar găsi orizontul...Îi ziseseră ai lui să nu
intre în pădure...dar cine să asculte? Era însetat de aventură
Vlad...acum era însetat...de sete..și....de foame...și...de
spaimă...Vlăduț porni la drum...incepeau să se audă zgomote
ciudate...simțea priviri vulturești gigantice asupra lui...se temea de-a
binelea...începu să fugă, abia se ținea în picioare. Și iarba îi părea
mai mare decât el...Auzi un fâlfâit de aripi...alerga și mai
tare...simțea că o prezență uriașă se apropie...apropie...și de
nicăieri, se simți prins de umeri...țipă cât putu...țipă o secundă, sau
un ceas, poate un secol, dar nu mai mult de un mileniu și-un pic...nu
știu cât a țipat...dar când s-a uitat deasupra văzut o acvilă groaznic
de mare...Pasărea îl prinsese în gheare și zbura sălbatic cu el...Vlăduț
tremura din toată ființa lui! Nu mai putea nici măcar să strige! Acvila
se înălța, se înălța, zbura vijelios cu micul om în gheare...Cu
ultimele puteri, începu să țipe din nou! Atât de tare încât acvila
uriașă s-a speriat și l-a scăpat din gheare în înaltul ceriului! Nici
așa nu era bine! Vlăduț nu plana, nu avea aripi! Cădea! Și din ce se
apropia de pământ viteza creștea, creștea! Când fu aproape să
îmbrățișeze pământul, auzi strigătul mamei! Salvarea lui! A deschis
ochii speriat...Era dimineață. Se trezise. Mama îi pregătise micul dejun
și îl pregătea de școală. Vlăduț visase că zboară. Creștea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu